Am avut un vis. În vis se fãcea cã trãiam într-o ţarã portocalie, cu clădiri portocalii, biserici portocalii, maşini portocalii şi oameni portocalii… Cerul era însă tot albastru, soarele strălucea la fel de galben, uneori cu nuanţe de roşu, plantele şi animalele erau normale, doar oamenii erau portocalii şi lucrurile făcute de ei.

Copiii erau într-o perioadă de tranziţie. Culoarea lor se schimba pe măsură ce creşteau. Se năşteau normali, dar în timp deveneau portocalii. Şcolile la care învăţau erau tot portocalii, iar profesorii aveau aceeaşi culoare.

În vis se făcea că întâlnesc un bătrân, un bătrân oarecare:

„- Tataie, de ce totul în jur e portocaliu?

- Eh, taică, n-au fost lucrurile aşa dintotdeauna. Mai întâi fiecare lucru avea culoarea lui. Chiar şi steagul, care acum e portocaliu, înainte era roşu, galben şi albastru.

- Şi ce s-a întâmplat, de s-a schimbat totul?

- Mai întâi a fost o luptă. O luptă pe care noi am pierdut-o. După ce am pierdut, am fost obligaţi să ne schimbăm culoarea. Am devenit roşii.

- Şi pe urmă, pe urmă ce s-a întâmplat?

- S-a întâmplat că mult timp am fost roşii. Eram obligaţi să ne imbrăcăm în roşu, să avem steaguri roşii şi să vopsim totul în culoarea asta. După mulţi ani, nişte tineri au făcut ceva ce s-a numit revoluţie. Au murit mulţi atunci. A curs sânge. Sânge roşu…

- Şi după asta, de ce nu s-a schimbat totul aşa cum era înainte?

- Pentru că n-am putut. Pentru că ne obişnuisem cu o culoare. N-am avut de ales decât între roşu şi portocaliu. Am ales portocaliu.

- Şi e bine?

- Nu. Nu e bine, dar măcar nu e roşu. E portocaliu.”

Apoi m-am trezit şi mi-am zis: „Ce bine că a fost doar vis!”

va urma.

Urmăreşte-mă pe twitter