Astăzi îl aşteptam pe fratele meu în spatele pieţei Crângaşi, la kebab. În timpul ăsta m-am distrat privind o scenă interesantă. De undeva a apărut un căţel comunitar care ducea un os de vită uriaş. Se chinuia să îl transporte şi din când în când îl mai scăpa din gură, aşa de mare era…

Un câine puţin mai mare l-a observat şi s-a grăbit să “îl ajute”, atât cu transportul, dar cred că mai ales cu mâncatul. Mă aşteptam să se ia la bătaie, dar nu s-a întâmplat asta. Unul rodea osul într-o parte, celălalt în partea opusă. Nici măcar nu mârâiau unul la celălalt. Cred că erau fericiţi împreună, împărţind acel os.

Brusc totul s-a schimbat, pentru că un alt câine comunitar, mult mai mare decât ceilalţi doi, a  intervenit, venind cu furie şi viteză. Cei doi au scăpat osul şi au fugit care încotro să-şi scape pielea. Nici măcar nu s-au uitat în urmă. Acum, câinele învingător, a luat osul şi a început să se îndrepte ţanţoş spre un loc numai de el ştiut, unde să-l savureze în linişte.

Problema era că locul în care vroia să ajungă era vis-a-vis, peste stradă. Încercând să traverseze, o maşină era aproape să-l lovească. A claxonat, iar câinele a scăpat osul în mijlocul străzii. Stând pe trotuar, se uita cu jind la osul peste care o dată la câteva secunde mai trecea câte o maşină.  Cât am stat acolo, n-a reuşit să-l recupereze…

Justiţie divina?

Urmăreşte-mă pe twitter